Daca ai simti...

Lumea se clădeşte pe atribute, nicidecum pe subiecte, bine reflectate de fiinţa omului. Ying şi Yang sunt atribute supreme, ne coordonează, ne guvernează natura umană, fiinţa, spiritul.
Lumea se deosebeste prin nuante, nu prin culori. Albul şi Negrul ne nuantează simturile şi trăirile sufletesti. Albul şi negrul ne ajută să descoperim EU-l, ne divulgă un subiect bine ascuns în spatele unei creaţii străine nouă, oamenilor.
“Dacă ar simţi şi ea măcar pe jumatate cât simt eu… ar insemna ceva”. Din atata dorinţă de a simti ceva, de a arăta că trăim pentru a dărui privirii numai nuanţe, uităm să plângem.
Cândva îţi ascultam numele rostit de adierea vântului de toamnă şi plângeam. Plângeam pentru că nu eram demn de propriile-mi dorinţe. Lacrimile aproape uscate, îmi udau genunchii obosiţi de speranţa unui ultim pas către castelul unde-mi stau închise dorinţele, unde spirtul meu este exilat.
Ai încercat vreodată să nu te misti, să nu respiri, să nu clipesti? Ai încercat să opresti timpul?
Şi frunzele astea ruginite îmi inundă tăcerea cu prezenta lor, mă obosesc prea devreme. Timpul încă nu s-a oprit, încă ma mai mişc, încă mai clipesc, încă mai respir, mai am puterea să visez.
Am putea trăi într-un sertar al nemuririi? Am putea să plutim, fără să ne fie frică, pe un nor de amintiri şi să ne descoperim visele?
Ce scârţâie leaganul ăsta! Ce frumos te alintă cu muzica lui tomnatică şi pustie… eee…! Te rog mai rămâi în gandul meu, nu mă părăsi acum când aproape simt că nu mai visez!
Da! Rămâi, este timp pentru amândoi. Distanţa ce ne separă este doar un anotim pribeag şi alb.
Plouă! De ce plângi? Nu pot alerga sa prind toate picaturile şi nu vreau să pierd vre-o lacrima. Visez doar să nu ajungi în deşert! Nu aş vrea să îmi descoperi sufletul.
Oare ce se întâmplă cu noi?