Lupta interioara pe care o poarta fiecare, fie el cuvantator sau nu, il duce la limita autocunoasterii, il invata sa accepte sa isi imparta prezentul cu cei din trecut.
Natura reuseste sa ii redea omului parasit de speranta, bucuria de a zambi, chiar si pentru o privire, chiar si pentru un vis pierdut in negura propriei constiinte.
Cine se bucura si cine sufera, in aceasta bucata de spatiu si timp?
Ce frumos ! Ai dreptate, eu mereu zambesc cand vad ceva frumos in natura!
ReplyDeletenici nu mai sunt cuvinte
ReplyDeleteO prietenie sinceră şi o încredere absolută ! frumos !
ReplyDeleteDA!
ReplyDeleteblandete si incredere....
ReplyDeleteIubesc animăluţele de orice fel şi nici nu-s fioros, dar eu cred că aş sta un an întreg şi n-ar veni o păsărea să-mi ciugulească din palmă... Nu ştiu de ce! Am încercat cu vrăbii, cu porumbei, cu turturele...
ReplyDelete